Creativitatea în muzică: Deep Purple – What Now

Deep Purple au scos un nou album și este, previzibil, la fel de prost ca restul de albume scoase în ultimii 20 de ani. Nu cred că s-ar supăra cineva dacă din 5 în 5 ani ar face un turneu mondial fără să mai scoată un album de rahat, turneu în care să cânte hiturile vechi, la notă.

Care e problema lor? Păi, aveau un geniu creativ în trupa asta, un om care trăgea trupa după el. Și, ca orice geniu, erau dificil de lucrat cu el. Ritchie Blackmore. El și cu Lord duceau trupa în spate. Restul erau de umplutură. Când Gillan s-a căcat pe el că el e mai important pentru trupă, “Burn” și “Strombringer” au fost albumele care i-au arătat că nu e și că trupa e bine și fără el. Despărțirea din 1975 e atribuită lui Glover, care l-a convins pe Lord că trupa va fi ok și fără Blackmore. Rainbow are albume de rahat mai bune decât albumele scoase de Purple fără Blackmore. Lord și-a dat seama de greșeală în 2006, când s-a cărat din trupă și a continuat să compună muzică.

Altfel, “Slaves and Masters” e un album mai heavy și mai bun decât tot ce a urmat după. L-am cumpărat pe vinil prin 1995, îl mai ascult și acum cu plăcere.

Și problema lor: gogul ăla de la chitară e bun, dar nu e creativ. Are tehnică, are prestanță, dar nu poate veni cu idei. Și asta îl face un chitarist prost, la fel ca Vai sau Malmsteen. Sunt mii de chitariști buni în a repeta ce au creat alții și care dau greș când e să compună ceva.

Exemple. Lennon și McCartney sunt împreună la fel de buni ca separat. Ascultați ce au făcut după Beatles și vă veți convinge. Ascultați ce a scos Harrison după aia, un chitarist excepțional, mult mai bun decât Lennon. Jagger și Richards, împreună sunt colosali, separat sunt dezastruoși. Page și Plant. “The Honeydrippers Volume One” e un album mai bun decât ce a scos Plant singur în ultimii 30 de ani. “Coverdale/Page” la fel.

Rahaturile pe care le scoate Blackmore acum cu Candice Night au bucăți de chitară mai bune decât ce poate scoate maneluțul ăla de i-a luat locul în Purple.

 ritchie-blackmore

Mulțumesc că ai citit acest articol.
Dacă vrei să susții acest blog, cumpără un abonament de 3$

15 comentarii

  1. NOU
    #1

    Blackmore e mai mult decat un chitarist, e un artist care intamplator canta la chitara. Cred ca orice instrument lua in mana putea ajunge la fel de mare. Treaba e de talent, nu de cat de bun devii la manuirea unui instrument.

    00
  2. Mi s-a părut, şi am să mai spun asta, nu doar cel mai slab album din istoria Deep Purple, ci unul dintre cele mai slabe albume din istoria rock-ului. Rapture Of The Deep, care oricum nu era o mare minune, e operă pe lângă ăsta.

    00
  3. Băra, nu ştiu dacă Malmsteen este neapărat cel care a adus neo-clasicul în rock. Ce pot spune este însă că dacă Jason Becker nu păţea ce a păţit, azi nu vorbeam de Malmsteen, că nu aveam cum. Oricum, chiar şi acum mi se pare mult mai inspirat ca alţii, nu neapărat de pe parcela lui. În acelaşi timp, totul este linear, cântat de la fretul 12 în sus, unde e zeu pentru că…natura a decis că el trebuie să fie. Nu vezi foarte multă inventivitate, practic în ceea ce face Malmsteen nu mai este decât tehnică, aşa cum se întâmplă şi la Vai. Au rămas fără suflet.

    00
  4. Cu toate că sunt de acord cu substanţa articolului, câteva idei sunt cel puţin tendenţioase.
    1. Poate că în prezent Malmsteen nu mai înseamnă mare lucru, sunt convins că şi-a tras gloanţele încă de pe la finalul decadei 80, însă a adus ceva unic în chitara rock: stilul neo-classic. Vai îşi are şi el contribuţia la dezvoltarea chitarei în muzica rock: aminteşte-ţi doar de intro-ul la Yankee Rose, dialogul purtat între vocalist şi chitară de pe primul disc solo David Lee Roth, “Eat’em and Smile”. Să afirmi că cei doi sunt nişte chitarişti proşti denotă foarte multă prostie din partea ta, îmi pare rău că sunt nevoit să ţi-o spun direct. OK, poate că nu-ţi plac ţie, poate că în comparaţie cu alde Tony Iommi sau Pete Townshend par neînsemnaţi, dar NU SUNT PROŞTI.
    2. Nu toate discurile solo McCartney sau Lennon sunt bijuterii, au dat şi ei chix-uri cât cuprinde, până nici ei nu s-au căcat aur de fiecare dată.
    3. Şi din punctul meu de vedere teoria ta este una corectă: până la tehnică, ne haleşte creativitatea. Dar asta face o victimă uriaşă: Eric Clapton! Domnul Clapton, solo, nu invoc aici perioada Cream, n-a făcut altceva decât să cânte bine piesele unor mari bluesmani ca Robert Johnson sau J.J. Cale. Compoziţiile sale sunt nişte prostioare de râsul curcilor şi tocmai pentru acest motiv mi se pare cel mai overrated muzician care îmi vine în minte, la bătaie cu Metallica în materie de supraevaluare.
    În concluzie, rezonez, dar în locul tău mi-aş nuanţa radical vehemenţa gratuită versus Vai şi Malmsteen.

    00
  5. @ Zoso:
    Aşa cum şi afirmaţiile pentru care am scris punctele 1 şi 2 sunt tot păreri personale. ;)

    00
  6. @ BogDan:
    Achiesez la toate cele scrise de tine şi pe lista celor rămaşi fără suflet aş adăuga Dream Theater.
    Pe mine m-a stârnit afirmaţia iniţială a lui Zoso cum că Malmsteen şi Vai ar fi nişte chitarişti proşti. N-am fost niciodată fan Malmsteen sau Vai, însă nici nu pot fi de acord cu o asemenea sentinţă.

    00
  7. NOU
    #9

    În speranța că o să-ți mai temperezi ghilotina cu rahat, te invit să arunci o ureche peste Purpendicular și Abandon, ca să vezi că maneluțul ăla de care vorbești tu (unul dintre cei mai apreciați chitariști din ultimii 30 de ani, de altfel) nu-i chiar atât de steril pe cât îl consideri tu.
    Have fun!

    00
  8. Mihai, las-o dracului de treabă! Mayhem sau Burzum? Zi repede! ;)

    Mx

    00
  9. Per global, aş zice Burzum, cu toate că “De mysteriis dom sathanas”…:D

    00
  10. Tarziu, dar trebuie sa spun ce am pe suflet:

    A. Deep Purple su scos ce au scos doar cand au fost toti. Inainte de Gillan si Glover asculta si tu ce prostioare scoteau. Dupa ei, la fel. Pur si simplu DP Mark II a fost ceea ce a trebuit pentru a scoate chestii ca In rock, Machinehead sau Fireball. Era nevoie de ursuzul de Ritchie, de betivanul de Gillan, de obsedatul de Lord, de calmul Glover si de impaciuitorul si genialul Paice.
    Cand s-a spart gasca, si au venit Coverdale si Hughes s-a dus dracului tot (nu-mi spune pui egal intre, de pilda, Burn si In rock, ca nu te cred).

    B. Desi suna ciudat, albumele de acum nu sunt pentru public, ci mai mult pentru ei. E un mod de a se tine in functiune. Chiar exlica unul dintre astia batrani ca e complicat sa canti aceeasi piesa de 100.000 de ori in 40 de ani si sa iti mai gasesti motivatia de urca pe scena. De-asta cantecele nu suna “la nota”, de-asta incerca sa mai scoata chestii noi, pentru a se simti inca in viata. De-acord insa ca nu le iese. Si ei stiu ca nu le iese, dar macar se mai simt un pic tineri. Sa nu iti inchipui ca ei cred ca albumele de acum sunt ca alea de atunci. Si prin “ei” ma refer la toti cei deveniti clasici care inca mai scot albume.
    Legat de motivatii, Stones de exemplu inca umplu stadioane, deci au motivatie, dar altii nu prea mai umplu stadioane – si au si ei nevoie de ceva.
    Si daca cumprarea unor noi albume mediocre e pretul pe care trebuie sa il platesc ca sa ii mai vad live, chiar asa hodorogiti cum sunt, pe mine nu ma deranjeaza.

    Pune-te in locul lor: ai scris odata ceva genial. Zi de zi vei rescrie acelasi articol, nimic nou, nimic schimbat, pentru ca asta vrea publicul. E o cale rapida fie spre nebunie fie spre lasarea de meserie.

    C. Asta e valabil si pentru alte trupe: nu poti spune ca “doar ala a tras trupa dupa el”. Poate doar in cazul lui Ian Anderson care a tras Jethro Tull prin 50 de componente diferite. Dar in rest e o idee puerila. Da, Gilmour > Waters (sau invers?) dar doar impreuna au facut ce au facut. Da, Ozzy e nul, dar il pui langa iommi si uite ce iese. Pana ce si in Led Zeppelin, chiar si ametitul de JP Jones a avut un rol crucial. Trupele functioneaza ca ansambluri, sunt mult mai mult decat suma partilor.

    PS: me too “slaves and masters” – e un fel de rain-snake mai degarba decat DP, dar e atat de prost incat e bun.

    00
    • NOU
      #15

      @capsuna:

      a. ascultă orice album rainbow :)

      b. ” sa iti mai gasesti motivatia de urca pe scena”. păi, motivația e aceeași pentru care s-au reunit în 1984: banii. stones au câte 100 milioane in bancă, dar dacă te uiți la concertele lor, se vede că încă le place să fie pe scenă. purple n-au nici un chef pe scenă.

      mă pun în locul lor, decât turnee non stop (afaik, sunt în turneu de când cu purpendicular, fără opriri semnificative, gen 2-3 ani), mai bine unul la 5 ani, când va fi o plăcere să cânți piesele vechi. uită-te la mothership, a ieșit DVDul cu concertul, oamenii de pe scenă se bucură că sunt acolo și recită frumos. la fel și in 97, când au venit la bucurești. la fel stones. la fel waters. la fel dylan. la fel cohen. nu e monotonie.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.

1. Linkurile utile în context sunt binevenite.
2. Comentariile asumate fac bine la blăniță.
3. Șterg comentariile care îmi strică buna dispoziție.

Susținere

Susține acest blog cumpărând de pe eMAG prin acest link sau de la PCGarage prin acest link.