Aţi experimentat vreodată senzaţia asta? Parcă aţi vrea să faceţi ceva şi totuşi parcă nu e de voi? Şi apoi să plângeţi în pumni că n-aţi făcut-o?
Viaţa presupune a-ţi asuma riscuri. Când te duci la un anume liceu, când dai la o facultate, când te duci la interviuri, când iei decizii. Nu, nu e reclamă la nu ştiu ce bancă. Aşa e viaţa. Alegeri peste alegeri, decizii peste decizii.
Pe măsură ce înaintezi în vârstă, e normal ca valoarea ta, ca persoană, să crească. Ai învaţat mai multe lucruri, devii mai responsabil, mai „dependable”, mai serios, e normal să îţi asumi responsabilităţi pe măsura experienţei şi vârstei. Practic, te angajezi junior sales agent, dar nu rămâi toată viaţa acolo. După 6 luni, avansezi la senior. După încă 12 luni, devii şef de echipă. E o evoluţie normală.
Ce te faci însă cu oamenii care nu vor asta?
Ah, mie îmi place să prăjesc pizza, de ce să mă mut de aici? E aproape de casă, salariul e bun, mă tratează bine. Unde să mă duc?
Şi „fenomenul” nu se manifestă numai la joburile astea mici, ci şi la oameni cu facultate, oameni cu abilităţi, oameni cel puţin inteligenţi. Şi lor le e frică să îşi asume riscuri când vine vorba de a avansa. Nu ma refer la oamenii cu familie, care trebuie să se gândească la binele lui şi la a încă 2-3 persoane.
Exista unii oameni care nu vor sa aiba mai multi bani decat strictul necesar. Sau care nu au ambitie. Sau care sunt multumiti cu status quo.
Pe de alta parte, e o problema sa doresti sa avansezi, dar sa-ti fie frica sa o faci. Daca au noroc, un cineva apropiat, sau realitatea, ii va impinge de la spate. Daca nu, asta e, paguba in ciuperci. In restul de 22 de milioane de romani sau 6,6 miliade de fiinte umane se vor gasi destui care sa aiba curaj.
G.
Inteleg perfect comentariul tau dar ceea ce iti scapa e ca nu toata lumea poate si vrea sa fie activa la nivelul la care esti tu. Ambitia e un atribut de personalitate care are o distributie normala. Spre exemplu, un tinar care provine dintr-un mediu social in care se simte in siguranta si protejat nu va doi sa se schimbe caci stie ca are comfortul asigurat. Daca spre exemplu provii dintr-un mediu in care nu ai fost in siguranta (ai avut un singur parinte, ai fost abuzat de un parinte, un parinte a suferit o trauma gen somaj, boala sau depresie) atunci tu ca individ vei fi intr-o pozitie din care vei cauta sa evadezi.
De aceea e tipic ca unii tineri ambitiosi, provenind din medii mai afectate material, sa aiba o ambitie peste normal si o dorinta de success pe masura.
As spune ca e bine ca 1-10% sa fie ambitiosi dar trebuie sa inteleaga faptul ca cei din jurul lor nu opereaza pe aceeasi scara de masura. Accepta diferentele astea ca pe un lucru pozitiv caci iti fac tie ascensiunea mai usoara.
inclinam sa te contrazic dar cand am vazut ultima propozitie iti dau dreptate.oamenilor cu familie le e mai greu sa isi asume riscuri pentru ca pot pierde ce au deja, iar cand esti responsabil, cum ai zis si tu, de inca 2-3 persoane e altceva
unii pur și simplu sunt prea comozi și preferă să stea la căldurică (primește un salariu sigur) decât să iasă în vânt și ploaie. alții vor mereu mai mult. simplu
poate nu e vorba de lipsa de ambitie sau de frica, ci pur si simplu de ambitie directionata in alte parti: familie, iubit/iubita, hobby, pet, etc….
atata timp cat gasesti ceva care sa te faca fericit, eu zic ca poti fi numit „om de succes”, chiar daca succesul asta nu-l intelege nimeni in afara de tine.
Da, si pe mine ma surprinde asta. Tu vorbesti de oameni care prajesc pizza, eu stiu oameni extrem de inteligenti si culti care nu vor sa forteze limita si sa ajunga cat mai sus.
unii se multumesc cu prea putin …pana intr-o zi cand consata ca e deja prea tarziu sa ma schimbe ceva …
hm..te-ai gandit ca poate ala care prefera sa nu isi ia responsabilitati..poate avea anumite motive sa nu o faca? cum ar fi un al doilea job. ai tu dreptate, am un amic care se complace intr-o situatie de rahat fiindca stie ca atata poate. dar sunt si oameni care prefera sa nu se complice, tocmai fiindca mai au o sursa de venit. si pana la urma avansarea de multe ori e doar formala…tot esti subalternul cuiva, so ..merita? avansare e cand esti propriul tau sef si-ti faci banii tai, in rest e bataie de cap mai mare pe putin mai multi bani.
cum vine asta cu „pizza prajita”? io am fost pizzer, si niciodata n-am PRAJIT pizza…grea e romana asta…maine-poimaine o sa apara specialisti in ciorba de burta la gratar!
Pe vremea lui Ceasca era foarte rusinos sa schimbi slujba. Parca-i auzeai: asta a schimbat vreo cinci slujbe! sau eu sunt salariat cu vechime neintrerupta aici de 14 ani!
Cei ce nu au mentalitatea aia mostenita de la parinti probabil ca se sub evalueaza.
ce conteaza mai mult, banu’ sau fericirea?
cei care merg inainte nu sunt cu mult mai breji.
lor le e frica(de moarte) sa se opreasca. atata tot.
daca-ti ajunge cat incasezi si o promovare ar presupune reducerea timpului liber nu vad de ce-i blamabil sa ramai unde esti..
oameni mai ambitiosi au mai mult noroc numai prin incercare
de exemplu incerci sa saruti o fata si ea te refuza astai ghinion dar daca incerci sa saruti 10 fete si te refuza nu una ci 5 astai noroc deja chiar daca ai mult mai multe esecuri
simplitatea ne omoara pe noi ca preferam stabilul si rutina
mie de exemplu imi placeau mai demult filmele cu james bond de ce pt ca ala traia de pe o zii pe alta singurul lucru carel diferentia era stilul
acuma cu promovarile da sunt f ok dar real tre sa te gandesti daca merita de exemplu ce tre sa fac si pt cat ca sincer am vazut o droaie de „sefii” care aveau cu 2 mil mai mult si se li se spargeau toate „caramizile” in cap
dar ei erau ambitiosi
asa ca ambitia ii buna cand stii so folosesti